Relatarea

Relatarea este ceva mai mult decât o ştire şi ceva mai puţin decât un reportaj. V-aţi prins, e undeva la graniţă. Spune mai mult decât o ştire, dar mai puţin decât un reportaj.

Dar ce este de fapt o relatare? Este “povestirea” unui eveniment de către un jurnalist, la care acesta a fost martor. Am pus între ghilimele, pentru că nu este vorba despre o povestire întocmai (cronologică, mimetică). Este de fapt un rezumat al detaliilor semnificative ale evenimentului.

Faptul prezentat este actual si de interes pentru public (are valoare de informare), iar relatarea trebuie făcută detaşat, fără consideraţii personale, la fel ca ştirea.

Reporterul poate relata despre: un război, un accident, o competiţie, o întâlnire, un spectacol, o bătaie, un scandal, o grevă, un marş, o paradă…

Acum s-o luăm treptat şi să stabilim limitele.

De ce este mai mult decât o ştire?

Cu toate că respectă rigorile de informare ale unei ştiri, relatarea înseamnă ceva mai mult tocmai pentru că reporterul este neapărat prezent la faţa locului. El prezintă, pe lângă detaliile strict informative, o notă de autenticitate (acel “Am fost acolo”). Jurnalistul poate adăuga detalii de atmosferă, deşi nu trebuie să abuzeze de ele.

De ce este mai puţin decât un reportaj?

Asemănarea cu reportajul vine în primul rând de la faptul că prezenţa jurnalistului la faţa locului este obligatorie. Totuşi, relatarea înseamnă mai puţin decât un reportaj pentru că este centrată doar pe eveniment, în timp ce reportajul speculează mai mult atmosfera (culoarea).

În reportaj, jurnalistul poate fi mai mult decât un martor. El poate chiar să fie în mijlocul acţiunii faptelor despre care scrie (observaţie participativă). Să presupunem că face un reportaj despre minerit. Poate să încerce să fie pentru o zi miner şi să scrie reportajul prin prisma propriei experienţe. În relatare, reporterul poate fi doar martor.

Corespondentul special: Un caz aparte, dar elocvent

Sorin Preda (2006, p.158) punctează foarte bine corespondenţa specială drept unul dintre cele mai bune exemple de relatare:

“Trebuie să facem o distincţie netă între ştiristul de agenţie (harnic şi anonim) şi corespondentul special. Unul transmite, să zicem, despre câte maşini şi clădiri au fost incendiate în suburbiile Parisului de către tinerii arabi imigranţi, altul vorbeşte despre nelămurirea uimită a parizienilor, despre mirosul înecăcios de fum şi gaze lacrimogene care mai pluteşte încă pe străzile cartierelor mărginaşe.”

Personal, cred că acesta este cel mai bun exemplu de relatare.

Conferinţa de presă, un pseudo-eveniment

Deşi aproape toate lucrările de specialitate tratează conferinţele de presă ca pe un caz edificator de eveniment-sursă pentru relatare, aş privi rezervat o asemenea abordare.

În primul rând, conferinţele de presă sunt “evenimente” previzibile (adică ştim dinainte de ele). Apoi desfăşurarea lor e oarecum aceeaşi: cineva vorbeşte despre ceva. Ele sunt de fapt pseudo-evenimente. Prin rutina lor, devin banale.

Eu cred că, în cele mai multe cazuri, conferinţele de presă pot fi surse cel mult pentru nişte ştiri. Excepţii sunt doar cazurile în care participanţii fac ceva notabil. De exemplu un politician îşi iese din fire şi jigneşte un jurnalist din sală… sau jurnalistul care a aruncat cu pantoful în Bush.