Factori care influenţează evaluarea şi selectarea ştirilor

Pe lângă criteriile clasice de evaluare a valorii de informare, o serie de factori influenţează tratarea informaţiilor de către media (B.Itule, D. Anderson, 1991, pp. 45-46; J. Charron, J. Limieux, 1991, p. 9). Toţi aceştia funcţionează corelativ, similar criteriilor de evaluare şi în strânsă legătură cu acestea. Dintre factori, îi amintim pe următorii:

1. Politica editorială

Ceea ce este important pentru o publicaţie economică nu este, cu siguranţă, la fel de important şi pentru o publicaţie pentru femei. De exemplu, Wall Street Journal, care este o publicaţie de afaceri, îşi selectează ştirile după alte criterii faţă de alte publicaţii orientate spre divertisment.

Deasupra tuturor criteriilor şi factorilor care influenţează evaluarea informaţiilor este politica editorială. Orientarea publicaţiei este cheia care descuie toate întrebările legate de care ştiri sunt potrivite şi care nu. Criteriile şi ceilalţi factori la care se raportează jurnaliştii atunci când evaluează ştirile sunt cernute prin această sită a politicii editoriale.

Politica editorială este văzută ca o strategie redacţională pe termen lung care dictează o anumită viziune asupra: valorilor profesionale, morale, culturale, politice. Această viziune trebuie respectată şi asumată de întreaga redacţie. Tot politica editorială stă şi la baza distincţilor care se fac între publicaţii: ziar serios – ziar de scandal, cu orientare politică de stânga – de dreapta, publicaţie specializată – publicaţie generalistă etc. Un tabloid şi un cotidian serios sunt ambele generaliste. Fiecare dintre ele are însă o linie editorială proprie, foarte clară. Iar această linie dă şi orientarea în tratarea ştirilor.

2. Instinctele editorilor şi ale reporterilor

Există o prejudecată în lumea presei, anume aceea că jurnaliştii pot recunoaşte din instinct ştirea. În mare parte, este adevărat, dar trebuie să înţelegem corect noţiunea de instinct. Instinctele editorilor şi ale reporterilor depind foarte mult de experienţa lor. Instinctele se cultivă.

Pentru a înţelege mai bine cum funcţionează instinctele vom lua exemplul evenimentelor previzibile. Seara, când se încheie ziua de lucru, editorul consultă agenda în care şi-a notat evenimentele care urmează să se întâmple, consultă sumarele oferite de agenţiile de ştiri şi trebuie să decidă: ce evenimente i se par importante şi interesante, unde anume va trimite reporteri şi unde nu, la ce anume trebuie să fie atenţi reporterii.

Un editor bun intuieşte cum va decurge un eveniment. El îi va putea da sfaturi exacte reporterului pe care îl va trimite să scrie ştirea. Când a ieşit de pe uşa redacţiei, reporterul trebuie să fie lămurit de către editor care va fi unghiul de abordare al articolului. Aşa funcţionează intuiţia.

3. Audienţa

Publicul este ultima şi cea mai importantă instanţă care evaluează ştirile. Prin simplul act de a cumpăra sau nu ziarul, cititorul şi-a câştigat statutul de cel mai aspru evaluator. Dacă jurnaliştii nu ţin cont de preferinţele şi de nevoile sale atunci când aleg sau resping ştirile, publicaţia pentru care lucrează e sortită pieirii.

Editorii le spun adesea reporterilor mai tineri: „pune-te în locul cititorului atunci când te apuci de scris! Încearcă să ghiceşti ce ar vrea să ştie şi oferă-i informaţiile pe care le aşteaptă de la tine.” Nu putem nega că este un exerciţiu bun, însă nu este de ajuns. Publicaţiile mari investesc mulţi bani în studii periodice pentru a afla cât mai multe date despre publicul lor. Este foarte important să ştii despre cititorii tăi ce vârste au, câţi dintre ei sunt bărbaţi şi câte femei, ce studii au, cât câştigă sau ce fac cu banii etc.

A nu-ţi cunoaşte cititorii este, pentru David Randall, „ca şi cum ai conferenţia cu glas tare, într-o cameră complet neluminată, pentru un grup de necunoscuţi” (D. Randall, 1998, p. 41).

4. Spaţiul publicistic disponibil

Prima întrebare pe care o pune un reporter căruia i se dă de scris un articol este, aproape invariabil,  „cât să scriu?”. În presa scrisă, la fel ca şi în audiovizual, există limitări de timp şi de spaţiu. Nu poţi să te întinzi mai mult decât îţi este comandat. Un jurnalist bun scrie exact numărul de semne care i se cere.

Spaţiul publicistic depinde în cea mai mare măsură de publicitate. Cu cât este mai multă publicitate, cu atât spaţiul care rămâne pentru materialele jurnalistice scade. În acest caz creşte şi exigenţa cu care sunt evaluate ştirile. Având mai puţin spaţiu, vom păstra doar materialele foarte importante.

5. Numărul de ştiri disponibile

Există două situaţii, şi în ambele munca jurnaliştilor e la fel de grea. Se poate întâmpla ca într-o zi să nu fi fost evenimente, deci să fie ştiri puţine. Problema e că paginile ziarului sau minutele jurnalului trebuie umplute cu informaţii. Ziarul trebuie să apară şi a doua zi. Jurnalul TV sau radio trebuie să fie difuzat la ora stabilită. Partea proastă e că valoarea informaţiilor publicate va fi, în acest caz, una mai scăzută, pentru că jurnaliştii nu au de unde să aleagă.

Se poate întâmpla să fie o zi cu multe evenimente, deci cu foarte multe ştiri. Problema jurnaliştilor e că vor trebui să lase pe dinafară multe dintre articole, unele dintre ele importante. Partea bună este că ştirile selectate vor fi doar acelea cu o valoare de informaţie mare.

6. Presiunea din partea patronului

În cazurile cele mai urâte această presiune este directă şi impusă, iar locul de muncă al jurnaliştilor este condiţionat de supunere sau de nesupunere.

În alte cazuri, chiar dacă nu există o presiune reală din partea patronului, poate exista totuşi o presiune închipuită. Este vorba de faptul că unii jurnalişti se autocenzurează atunci când vine vorba de a scrie articole negative legate de patronul lor. Chiar dacă patronul nu intervine şi nu îi impune jurnalistului să  scrie sau să nu scrie un anumit lucru, acesta se teme de repercusiuni.

7. Influenţa celor care cumpără spaţiul publicitar

Sunt publicaţii pentru care cei care cumpără publicitate sunt mai importanţi decât cititorii. De regulă acestea sunt publicaţiile mici de provincie. Au existat situaţii în care advertiserii şi-au retras reclamele dintr-un ziar pentru că acesta a publicat articole negative legate de companiile sau produsele pe care le promovau.

Exista, la un moment dat, în presa românească o practică prin care jurnaliştii care aduceau publicitate la ziar primeau un comision din contractul pentru reclamă. Lucrul acesta nu este tocmai etic, pentru că se punea problema dacă jurnalistul respectiv va mai putea să publice vreun articol negativ la adresa firmei de pe urma căreia încasata comisioane. Firma ar fi încetat să mai facă reclamă în publicaţia respectivă, iar ziaristul nu îşi va mai primi partea. Din fericire, practica aceasta tinde să dispară.

O altă perspectivă a influenţei publicitarilor este aceea a spaţiului. Editorii trebuie să se gândească de două ori în momentul în care stabilesc numărul de caractere pentru un articol. În funcţie de cât de multă publicitate există într-o anumită zi jurnaliştii au mai mult sau mai puţin spaţiu la dispoziţie. Am explicat la factorul spaţiu publicistic disponibil că dacă locul care rămâne pentru materialele jurnalistice este mic atunci standardele după care se evaluează ştirile sunt mai mari.

8. Mixul ştirilor

Un produs mediatic trebuie să fie echilibrat. De exemplu un ziar trebuie să păstreze proporţii bine definite între ştirile locale, cele naţionale şi internaţionale. Un ziar local va acorda mai multă importanţă celor locale, unul naţional celor naţionale.

Cel mai simplu de înţeles acest mix al ştirilor este să luăm cazul unui cotidian naţional generalist. Acesta trebuie să dea în proporţii echilibrate ştiri politice, economice, sociale, sportive etc. Dacă într-o zi sunt foarte multe ştiri importante doar dintr-un domeniu, jurnaliştii vor renunţa la unele dintre ele pentru a face loc altora mai slabe din alte domenii tocmai pentru a păstra echilibrul.

În concluzie, media, deseori, tind să amestece ştirile tari cu cele mai puţin tari, să îmbine ştirile locale cu cele naţionale şi internaţionale.

9. Competiţia dintre instituţiile de media

Această competiţie duce de multe ori la situaţii nu foarte plăcute pentru public. În goana după audienţe, selecţia ştirilor la posturi de televiziune, ziare sau radiouri concurente are de suferit.

Există două situaţii:

a) mimetismul – pe principiul că trebuie să oferi şi tu ceea ce oferă concurenţa, pentru ca publicul să nu fie nevoit să migreze. Aceasta duce la practicarea unui jurnalism în oglindă, fapt care conturează un singur mozaic de evenimente în aproape toate publicaţiile concurente;

b) diferenţierea – pe principiul că trebuie să-i oferi publicului tău ceea ce nu îi poate oferi concurenţa. Acest principiu este lăudabil însă nu este de neîncălcat. Dacă, de exemplu, concurenţa are un subiect foarte bun, pe care îl poate da şi publicaţia noastră, nu îl vom înlocui cu altul ceva mai slab doar din considerentul că acesta din urmă e original.

10. Imaginea

În televiziune, imaginea este un factor vital în evaluarea ştirilor. Ştirile care nu pot fi ilustrate au o valoare mai mică de informaţie.

Unii consideră că imaginea nu are o valoare de informaţie în sine, ci mai degrabă că este o valoare adăugită a informaţiei. Nu putem să fim de acord, pentru că, dacă luăm exemplul unei dezvăluiri că preşedintele a lovit un jurnalist, este evident că imaginea are o valoare de informaţie în sine. Ea constituie o probă credibilă şi îi oferă publicului o informaţie foarte valoroasă – veridicitatea faptelor.

În consecinţă, atunci când au de ales între o ştire cu imagine şi alta fără imagine, ambele la fel de importante, tendinţa jurnaliştilor este de a se orienta către cea cu imagine.

11. Costurile de producţie

Realizarea anumitor articole implică uneori costuri de producţie mari. Dacă instituţia de presă nu are cum să asigure bugetele, multe dintre subiecte vor fi abandonate. Doar acelea pe care conducerea editorială le consideră foarte importante obţin bugete peste medie. Majoritatea costurilor se referă la: deplasare, cazare, transmisia datelor, numărul de jurnalişti care participă la realizarea subiectului. În audiovizual, în special în televiziune, aceste costuri sunt mai mari decât în presa scrisă.

Problema costurilor se pune în raport cu evaluarea corectă, din redacţie, a potenţialului unui subiect. În multe cazuri este foarte greu ca jurnaliştii să poată decide, fără să iasă pe teren, dacă un subiect ar putea face o ştire bună sau nu. La acest nivel, putem face legătura între factorul costuri de producţie şi acela al instinctelor editorilor şi ale reporterilor. Un jurnalist care şi-a format nişte instincte bune poate să intuiască din redacţie importanţa unui subiect. Însă acest lucru nu funcţionează întotdeauna.

Pentru a reduce o parte dintre aceste costuri, majoritatea instituţiilor media apelează la colaboratori. Un ziar care are un colaborator într-un oraş în care se petrece un eveniment important are costuri de producţie mult mai mici decât un ziar care trebuie să trimită un om din redacţie.