Cum folosim citatele în articole

Câteva citate bune pot salva un text jurnalistic de la înec. Ele atrag atenţia cititorului, dau viaţă articolelor, adăugă prospeţime, autenticitate/veridicitate. Chiar dacă mulţi nu conştientizează, citatul face parte din viaţa jurnaliştilor mai mult decât fac parte prietenii şi familia.

O bună bucată din munca unui jurnalist înseamnă să citeze surse (e chiar o obligaţie). Nu există ştire fără sursă, deci nu există text jurnalistic de informare care să nu conţină cel puţin o citare. Se întâmplă asta fie că vorbim de declaraţiile unor oameni, de documente oficiale, de rapoarte, comunicate de presă şi multe altele.

Iar pentru ca munca noastră să fie mai uşoară, avem nevoie de nişte repere. Voi înşira mai jos câteva dintre ele.

Folosim în texte două mari tipuri de citare

Citarea directă (cu ghilimele) – Preşedintele a declarat: “Voi desemna un nou premier săptămâna următoare”.

Citarea indirectă (fără ghilimele, parafrazăm) – Preşedintele a declarat că va desemna un nou premier săptămâna următoare.

Ce e mai bine să alegem: citare directă sau indirectă?

Nu există dubii că impactul este mai mare când folosim ghilimelele (citare directă). Doar că nu putem să abuzăm de prea multe citate directe,  trebuie să creăm un echilibru. Un text care conţine numai una dintre cele două forme este clar unul anost. David Randall recomandă ca declaraţiile scrise în citat indirect în intro să fie susţinute prin citate directe în paragrafele ulterioare.

Un citat direct se justifică doar dacă spune ceva important sau interesant. Ca regulă generală, nu vom ucide în citate indirecte fraze memorabile, gafe ale personalităţilor, umorul voluntar sau involuntar etc. De exemplu: “În casa mea n-a intrat nici o proastă. Dacă a intrat proastă, a ieşit deşteaptă”. (Johnny Raducanu în Esquire)

La fel, nu vom pune în citat direct fraze banale. În loc de: Premierul a spus: “Pensiile nu vor scădea”. Mai indicat ar fi să scriem: Premierul a spus că pensiile nu vor scădea.

Atribuirea

Citatele trebuie să fie atribuite cât mai clar cu putinţă. E obligatoriu să se înţeleagă uşor cine vorbeşte. Atenţie mare când avem mai multe voci!

În audiovizual, atribuirea se face la început. Vom spune: premierul a declarat: “pensiile nu vor scădea…”. E nerecomandată varianta: “pensiile nu vor scădea…”, a declarat premierul.  Şi mai bine este să folosim citarea indirectă: premierul  a declarat că pensiile nu vor scădea… Avantajul citării indirecte este că vorbitorul (prezentatorul) nu va mai fi pus în postura aproape imposibilă de a marca ghilimelele. În plus, aceasta este şi forma firească. Nu obişnuim să vorbim aşa acasă: “Să cumperi pâine”, a spus tata. Ci folosim forma indirectă: Tata a spus să cumperi pâine.

Nici în presa scrisă nu e recomandat să facem atribuirea la sfârşit. Ea trebuie să fie la început sau cel târziu după primul paragraf al citatului. Este enervant să citeşti un citat mare şi să nu găseşti decât în finalul său cine spune asta (în cazul în care nu-ţi pierzi răbdarea să citeşti până la capăt).

Acurateţea citatelor

Atenţie la citarea directă! Nu avem voie să modificăm conţinutul. Redăm cuvintele exact cum au fost rostite de către sursă. Cel mult, corectăm greşelile gramaticale sau eliminăm repetiţiile, dar cu mare atenţie să nu alterăm sensul.  Când tăiem bucăţi din text trebuie să marcăm asta prin puncte de suspensie sau spargem citatul în citate diferite, nu lipim bucăţile de text ca şi cum aşa ar fi fost rostite.

Dacă nu suntem siguri de exactitatea cuvintelor, cel mai bine folosim citarea indirectă. Iar asta nu ne scuteşte de obligaţia să păstrăm nealterat sensul.

Denaturarea

Avem grijă să nu extragem vorbele sursei noastre din context, ne asigurăm că se înţelege în ce context au fost făcute declaraţiile.

Nu combinăm întrebarea cu răspunsul. Întrebarea: “Domnule preşedinte, aţi lovit-o pe soţia dumneavoastră?” Răspunsul: “Nu”. Ar fi neprofesionist dacă am scrie “Preşedintele a spus că nu şi-a lovit soţia”. Ar suna ca o scuză, când, de fapt, este doar răspunsul la o întrebare. Corect ar fi să scriem “Întrebat dacă şi-a lovit soţia, preşedintele a răspuns că nu”.

Când nu corectăm greşelile gramaticale

Ne permitem să nu corectăm greşelile gramaticale doar atunci când vrem explicit să demonstrăm ceva despre inteligenţa sursei noastre. Miza o reprezintă personalităţile. Dacă jurnaliştii l-ar fi corectat pe primarul Vanghelie, n-am mai fi putut spune despre el că e “primarul care este” :)

Totuşi, ar fi inutil şi neprofesionist să nu corectăm greşelile de vorbire făcute de un martor oarecare al unui eveniment, care poate avea şi circumstanţa emoţiilor.

Greşelile de logică nu se corectează

Dacă greşelile gramaticale e recomandat să le corectăm, greşelile de logică nu pot fi corectate. Ele pot fi doar ignorate sau taxate. Să rămânem tot la “primarul care este” şi la una din nenumăratele perle ale sale: “Nu există fiinţă umană, fie că locuieşte în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare” (sursa). Cum să ratezi ocazia să taxezi aşa bunătate de prăjitură? :)

Cât de multe citate folosim şi cât de lungi

Chiar dacă aducem un plus de autenticitate prin citate, folosirea lor în exces va face din text unul obositor/plicticos. Totodată, avem grijă să nu facem citatele prea lungi, din acelaşi motiv.

Locul citatelor

Un citat puternic trebuie să stea cât mai aproape de intro (lead). În cazul în care este un citat foarte bun, poate constitui chiar titlul articolului. Cel mai inoportun loc pentru un citat direct este, în opinia specialiştilor, finalul textului, pentru că lasă totul în suspensie. Nici şapoul nu este o alegere fericită pentru a pune un citat direct.

Obscenităţile

Cel mai bine este să le îndepărtăm din texte. Singurul caz în care ne permitem să le folosim este acela în care vrem să demonstrăm ceva cu privire la persoana care le foloseşte (de exemplu, moralitatea).  Nu cred că vreun jurnalist şi-ar permite să rateze un citat al prim-ministrului, care, în plină criză, ar spune “Dă-i bă-n p… mea de profesori, că trăiesc ei din meditaţii, chiar dacă le scad salariile cu 25%”.

Citarea colectivă

Nu e firesc să folosim un citat direct pentru un grup de persoane decât într-un singur caz: când toţi strigă în cor acelaşi lucru (de exemplu scandările unor manifestanţi – “Jos Ceauşescu!”, au strigat revoluţionarii). Ar fi stupid să cităm direct: “Dacă ne micşoraţi salariile, nu mai ţinem orele”, declară profesorii.

Abrevierile

Nu folosim abrevieri în citate. Asta pentru că e nefiresc, nu vorbim aşa. Nu spunem: Am vorbit cu prof. Ionescu. Ci spunem: Am vorbit cu profesorul Ionescu.

Claritatea citatelor

Handbook of Reuters Journalism recomandă evitarea citatelor al căror sens nu poate fi descifrat decât de un grup restrâns. Totuşi, în cazul în care le folosim, trebuie să explicăm sensul lor.

Distanţarea

Atunci când folosim citate în care se lansează acuzaţii, ne putem ajuta de verbe de distanţare pentru atribuire, precum: “susţine”, “pretinde”, “crede”, “acuză”. Deşi unii susţin că aceste verbe reprezintă o interferenţă a opiniei jurnalistului în ştire, cred, dimpotrivă, că este o dovadă de neutralitate, de detaşare. Totuşi, chiar dacă folosim această distanţare, vom prezenta, neapărat, şi punctul de vedere al celui acuzat.

Copyright

The Guardian and Observer Style Guide punctează şi cazul în care copiem citate din alte publicaţii fără să atribuim şi sursa de unde am luat citatele (nu doar cea a vorbelor din citate), precizând că vorbim despre jurnalism neprofesionist, dincolo de problemele legale.

Câteva noţiuni de ortografie

Numele de instituţii, numele de companii, numele partidelor, toate se scriu fără ghilimele.

Numele publicaţiilor se scriu cu ghilimele, nu însă şi numele posturilor de radio sau TV.

Citatele în citate se scriu cu ghilimele franţuzeşti. “M-a pocnit şi mi-a zis: «Asta e doar încălzirea»”

Punctul, semnul întrebării sau semnul exclamării se pun înainte să închidem ghilimelele dacă fraza începe direct cu un citat: “Aşa a fost să fie.” Asta scria în biletul lăsat mamei sale.

Punctul nu se mai pune înainte să închidem ghilimelele dacă fraza nu se încheie când se închide citatul: “Aşa a fost să fie”, scria în biletul lăsat mamei sale.

Semnul exclamării şi semnul întrebării se pun înainte să închidem ghilimelele, chiar dacă fraza nu se încheie când se închide citatul: “Fugi cât te ţin picioarele!”, a strigat băiatul. / “Aşa a fost să fie?”, a întrebat băiatul.

Punctul se pune după ce închidem ghilimelele atunci când citatul începe în interiorul frazei: Băiatul a spus: “Nu mi-e frică să mor”.

Nu este recomandată dublarea punctuaţiei. Dacă un citat se încheie cu semnul întrebării sau al exclamării, nu mai punem punct după ghilimele. Preşedintele ne îndemna: “Să trăiţi bine!” Asta se întâmpla acum ceva vreme.

Înainte de ghilimele, folosim două puncte. Vasile a spus: “N-am avut bani de pâine, mi-am luat cozonac”, nu Vasile a spus, “N-am avut bani de pâine, mi-am luat cozonac”.

PS: Dacă mi-a scăpat ceva, daţi-mi un buzz :)

Surse de inspiraţie:

The Guardian and Observer Style Guide

Handbook of Reuters Journalism

The Times Style and Usage Guide

Codul de scriitură al ziarului “Adevărul”

Mihai Coman, Manual de jurnalism. Tehnici de documentare şi redactare, ediţia a II-a revăzută, volumul I, editura Polirom, Iaşi, 2001.

David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, traducere în limba română de Alexandru Brăduţ Ulmanu, editura Polirom, Iaşi, 1998.

Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă, editura Polirom, Iaşi, 2006.