Cum e să fii editor într-o televiziune de ştiri

Ieri a fost ultima mea zi la RTV. Povestea a ţinut un an şi jumătate. Jurnalul de la ora 18 a fost ultimul pe care l-am editat.

Despărţirea de România TV e un pariu. Nu voi da cu pietre, aşa cum fac unii când pleacă dintr-un loc. Spre deosebire de alţii, nu plec cu resentimente. Am trăit aici o experienţă pe care sunt sigur că aş repeta-o oricând.

După 7 ani de jurnalism, merg să fac software, împreună cu nişte amici la fel de nebuni ca mine :) De fapt, pariul este un proiect pe care îl vom lansa pe piaţă foarte curând. E web, e ceva ce nu există în România, e motivul pentru care am renunţat la un job  şi la un salariu ok.

Nu sunt naiv. Ştiu că orice pariu este ca un dans pe marginea prăpastiei. Dar am încredere. Ce fac acum e la fel de nebunesc ca atunci când am plecat de la Adevărul (într-o perioadă în care salariile se luau la timp). Am nimerit fix în momentul în care Realitatea se rupea în două şi se năştea RTV. Dar nu m-am uitat înapoi. Am ales provocarea să lucrez într-o televiziune care atunci nici măcar nu avea un nume. România TV a fost ales ceva mai târziu. Am mers acolo pentru că am crezut într-un om, deşi, în acel moment, nu putea să-mi ofere vreo garanţie că lucrurile vor merge. Am crezut şi n-am fost dezamăgit.

Cum a fost experienţa RTV

La primele jurnale pe care le-am editat, cred că mi-a stat inima în fiecare minut. Veneam din presa scrisă, unde secundele au altă valoare.

Pentru cei care nu ştiu, vă spun că un jurnal de ştiri se pregăteşte în 50 de minute. Asta înseamnă cam 40 de poziţii (ştiri) pe care trebuie să le editezi, ierarhizezi. Îţi trec toate prin mână. Uneori, ai la dispoziţie mai puţin de două minute să vezi o ştire şi mai puţin de 15-20 de secunde să gândeşti un titlu.  Şi, când respiri uşurat că ai tot jurnalul gata, cu un minut înainte de generic, îţi apare o informaţie care dă toată construcţia peste cap şi trebuie să regândeşti totul în fracţiuni de secundă. În momentul ăsta, trebuie să te sincronizezi perfect cu echipa: producător, prezentator (căruia îi dai informaţiile noi direct pe mess), reporteri.

În toată nebunia asta, apar gafele. Am fost autorul şi co-autorul multora dintre ele :) Nu mă dezic, fiindcă mi-am învăţat din fiecare lecţia. Iar 99% dintre greşeli apar din presiunea de a da primii ştirea (chiar dacă nu-s tocmai un fan al ei).  

Ştiu că am lucrat într-una dintre cele mai criticate televiziuni de ştiri. Am auzit de multe ori comparaţii cu OTV, am savurat o mulţime de lecţii de deontologie ţinute, cu aroganţă, pe Facebook. Recunosc, au fost cazuri (nu puține) în care s-a sărit calul. Dar echipa de la știri, cât am facut parte din ea, s-a zbătut să facă jurnalism. Iar jurnalismul înseamnă, dincolo de condiţia primordială de a spune adevărul, să ştii să spui poveşti şi să găseşti cele mai interesante unghiuri de abordare. Pe scurt, înseamnă viaţă. Chiar dacă uneori nu ne-a ieşit, vă pot spune că am încercat să facem asta în fiecare zi.

Cam aşa se văd lucrurile de la “masa editorilor” de la RTV, locul de unde pleacă tot ce ajunge pe ecran. Un loc unde trebuie să ai nervii tari, să auzi tot ce se vorbeşte în jurul tău, să vezi tot ce se întâmplă pe post şi pe posturile concurente.  Iar asta nu-ţi prea lasă timp de discuţii cu colegii. De asta, sper să mă ierte că nu mi-am luat cum se cuvine la revedere de la ei.  

PS: Sper că jurnaliştii televiziunilor de ştiri care îşi aruncă săgeţi pe Facebook vor înţelege, la un moment dat, că războiul ăsta nu e al lor :) Meciul se joacă în teren, nu în tribune.