Cum colectăm informaţiile

Specialiştii mass-media au identificat trei metode esenţiale de colectare a informaţiei: consultarea surselor fizice, intervievarea şi observaţia. Articolele bune sunt, de obicei, rezultatul îmbinării celor trei metode.

1. Consultarea surselor fizice

Se referă în special la consultarea surselor scrise, a documentelor foto, video, audio. Tot în această categorie intră şi consultarea informaţiilor prin Internet, consultarea publicaţiilor oficiale, a arhivelor personale sau publice etc.

Ne putem folosi de această metodă în pregătirea interviurilor. Este foarte bine să cunoaştem tema şi interlocutorul înaintea intervievării. Consultarea surselor fizice ne poate ajuta şi să formulăm întrebări bune.

2. Intervievarea

Pe lângă faptul că este un gen jurnalistic autonom, interviul este şi o metodă de colectare a informaţiilor. Atunci când vorbeşte cu martorii unui eveniment, când cere poziţii politicienilor, când cere părerea unui specialist, jurnalistul foloseşte interviul pentru a se documenta.

Rigorile acestei metode constau într-o foarte bună pregătire a intervievării şi în stabilirea unei relaţii conversaţionale eficiente cu sursa.

Jurnalistul trebuie să fie foarte atent la cunoaşterea temei şi să aibă nişte date minime despre persoana pe care o intervievează. De asemenea, trebuie să fie foarte atent la pregătirea şi la formularea întrebărilor.

În cazul în care prima dată alegem tema, persoana intervievată trebuie să fie potrivită pentru temă, adică să fie competentă. Dacă prima dată alegem persoana, tema trebuie să fie potrivită persoanei.

3. Observaţia

Nu prea ai cum să te numeşti jurnalist dacă nu eşti foarte curios şi dacă nu ai un simţ al observaţiei foarte dezvoltat. Multe subiecte sunt chiar lângă noi. De exemplu, mergem la piaţă şi vedem că un kilogram de roşii costă 5 lei, vânzătorii motivând că preţul este aşa de mare din cauza secetei. Cu toate acestea, ne amintim că am auzit o discuţie în autobuz dintre două bătrânele care se văitau că nu au câştigat nimic de pe urma recoltei de legume. Ele spuneau că roşiile se vând „la capul locului”, adică la producător, doar cu 2 lei kilogramul. Dintr-o dată avem un subiect bun: cel al speculanţilor, care au mărit preţul legumelor în pieţe, cu toate că preţul la producător a rămas acelaşi şi în timpul secetei.

Tipuri de observaţie:

După dezvăluirea indentităţii jurnalistului

– Cu dezvăluirea identităţii: ar avea dezavantajul ca oamenii pe care jurnalistul îi observă să se comporte nenatural dacă îi cunosc identitatea, sau ar putea avea avantajul ca oamenii să devină mult mai cooperanţi.

– Incognito: nimeni nu poate garanta că această metodă este mai productivă în orice situaţie decât cea cu dezvăluirea identităţii. În plus, pune unele probleme de etică. Există unele situaţii, mai ales în jurnalismul de investigaţie, în care dezvăluirea identităţii jurnalistului poate pune în pericol o anchetă şi îl poate pune în pericol chiar pe jurnalist.

După gradul de implicare a jurnalistului

– Participativă: jurnalistul se implică în evenimentul despre care va relata, de exemplu participă la un concurs în calitate de concurent. Avantajul este că va putea surprinde mult mai bine detaliile de atmosferă şi va câştiga în expresivitate. Pericolul ar fi ca jurnalistul să se implice prea mult şi să devină subiectiv în relatarea sa. El îşi poate declina sau nu identitatea.

– Discretă: jurnalistul trage cu urechea, trage cu ochiul. E la fel ca atunci când trăgeam cu ochiul în lucrarea colegului de liceu. Vrem să facem, de exemplu, un articol despre cum s-au schimbat mentalităţile în Sibiu după ce oraşul a devenit Capitală Culturală Europeană. Putem să dăm o tură prin cafenelele din oraş, pe la terase, pe străzi, prin sălile de teatru şi să tragem cu urechea şi cu ochiul la discuţiile şi comportamentele oamenilor.

– Neparticipativă: este cel mai practicat tip de observaţie. Un exemplu este cel al comentatorilor sportivi, care povestesc meciul din tribune. Alt exemplu este acela al jurnaliştilor care relatează de la locul unui accident.