Interviul

Trebuie să facem de la început o distincţie. Când vorbim de interviu, putem vorbi despre el ca metodă de documentare (atunci când luăm declaraţii martorilor unui accident, de exemplu),  sau putem vorbi despre el ca gen jurnalistic.

Pe scurt, interviul, ca gen jurnalistic, este o discuţie, însă nu o discuţie oarecare, ci una care întruneşte câteva condiţii minime:

– convorbirea are loc între un jurnalist şi o persoană care prezintă interes pentru public (ce spune intervievatul are valoare de informare);

– trebuie să existe un accept de publicare dat jurnalistului de către interlocutor;

– discuţia este înregistrată şi publicată sub forma întrebare – răspuns.

În esenţă, interviul este de fapt transcrierea acestei discuţii. Şi nu trebuie să credem că această transcriere o facem întocmai. Aşa ne-am transforma într-un roboţel care scoate textele de pe reportofon. Textul final va fi editat, păstrând doar pasajele notabile.

Modalităţi de intervievare uzuale:

Faţă în faţă

Este cea mai recomandată modalitate. Este într-adevăr şi cea care consumă cele mai multe resurse. Dezavantajul principal este că nu se poate realiza întotdeauna repede. Însă există foarte multe avantaje care să încline favorabil balanţa. În primul rand, faţă în faţă, putem să exploatăm foarte bine comunicarea non-verbală. Dacă interlocutorul începe să bată cu pixul în masă sau să-şi frece mâinile e un semn pentru reporter. Un zâmbet nu poate fi transmis prin telefon sau e-mail.

Prin telefon

Este cea mai rapidă metodă. Dezavantajele sunt foarte multe, mergând până la faptul că interlocutorul poate închide subit. Totuşi, este o modalitate foarte uzuală şi foarte practică. Nu întotdeauna ai timp să te întâlneşti cu cei pe care vrei să-i intervievezi.

Messenger

Este o modalitate destul de nouă, dar practică, de intervievare. Principalul avantaj este că se reduce foarte mult timpul pe care l-am pierde cu transcrierea discuţiei de pe bandă.

Prin e-mail

Este varianta cu cele mai multe dezavantaje, ultima la care ar trebui să recurgeţi. În cazul în care intervievatul nu înţelege întrebările nu puteţi interveni cu întrebări ajutătoare. În cazul în care intervievatul răspunde vag, nu ai ce-i face, nu mai poţi interveni să-l tragi de limbă etc. Singurul avantaj e, la fel ca şi pe Messenger, că se câştigă timp la transcriere. UPDATE: Un alt mare dezavantaj al interviului prin email este că intervievatul are toate întrebările în faţă. Mai mult ca sigur le va citi pe toate înainte să se apuce să răspundă. Asta va strica tot farmecul.

Etapele intervievării

1. Alegerea temei şi a interlocutorului

Ce alegem prima dată, tema sau interlocutorul?  Nu există o regulă generală. În principiu, depinde foarte mult de context. Dacă ţi se oferă ocazia să faci un interviu cu preşedintele SUA, în cazul acesta ai persoana şi trebuie să cauţi o temă potrivită.

Dacă se anunţă temperaturi extreme, ai o temă, îţi trebuie un specialist care să te lămurească. La fel, dacă şeful tău vine şi-ţi propune o temă, va trebui să cauţi persoana cea mai potrivită să vorbească pe acel subiect.

Până la urmă, alegerea temei sau a interlocutorului ţine de context. Practic nu prea o alegi, ci una dintre ele ţi se dă prima, iar tu trebuie s-o alegi foarte bine pe cea de-a doua.

Reguli de bază:

– alege persoana potrivită pentru tema ta. Nu poţi alege un doctor pentru un interviu despre starea economiei mondiale, la fel cum nu poţi alege un economist să vorbească despre o epidemie de gripă;

– alege tema potrivită pentru persoana pe care trebuie să o intervievezi. Nu îţi pregăti o temă despre care interlocutorul tău n-ar putea să vorbească.

2. Pregătirea interviului (Documentarea, Planul de întrebări)

Documentarea

Înainte să ieşim pe câmpul de luptă e bine să ne înarmăm. Cu alte cuvinte, înainte de a începe discuţia cu intervievatul trebuie să-l cunoaştem bine pe acesta dar şi tema discutată.

Asta presupune să aflăm cât mai multe lucruri despre viaţa, pasiunile, profesia etc. ale intervievatului. Putem să facem asta vorbind cu apropiaţii lui, folosind Internetul, citind articole publicate despre el etc.

Cunoaşterea temei este la fel de importantă. Asta ne va ajuta să punem întrebări pertinente şi să putem reacţiona atunci când intervievatul încearcă să ocolească răspunsul.

Planul de întrebări

Nu putem să ne bazăm pe flerul nostru de moment. Întrebările trebuie pregătite din timp, iar varianta indicată este cea în scris. Asta nu înseamnă că vom citi întrebările de pe foaie. Este de bun simţ să încercăm să le reţinem şi să tragem cu ochiul pe carneţel doar pentru verificare. Planul de întrebări trebuie să fie flexibil. Ca sfat, e bine să avem întrebări de rezervă. Trebuie să avem în vedere şi faptul că întrebările din plan sunt orientative şi că trebuie să adaptăm întrebările după cursul firesc al discuţiei (având grijă să nu deturnăm tema). Nu este neapărat nevoie să păstrăm ordinea de pe foaie.

Nu vă gândiţi la acest plan ca la ceva atât de important încât nu poate fi abandonat. De exemplu, discuţia merge după plan, dar la un moment dat intervievatul face o dezvaluire şocantă, despre care nimeni nu a mai relatat până atunci. În acest moment putem uita de tot ce ne-am propus până atunci şi să focusăm toate întrebările pe acea dezvăluire. Dacă acea dezvăluire e mai importantă decât tema noastră iniţială, merită să abandonăm tema şi să exploatăm dezvăluirea.

Stabilirea întâlnirii

Tot la capitolul pregătiri intră şi fixarea întâlnirii. Indiferent că o vom face telefonic, prin mail sau altcumva, trebuie să-i comunicăm persoanei alese: tema discuţiei, locul (asta dacă nu vom face interviul prin e-mail sau prin telefon), data, ora şi durata interviului. Pentru a fi convingători e recomandat să-i explicăm şi de ce el a fost alesul.

3. Discuţia (Relaţia dintre jurnalist şi intervievat)

O regulă de aur în interviu este că jurnalistul trebuie să ştie să asculte. E acolo ca să afle cât mai multe, deci să asculte ce spune intervievatul, nu să arate cât de multe ştie el. Dacă reporterul vorbeşte prea mult, e normal ca persoana pe care o intervievează să se întrebe: „dacă ştie aşa de multe, de ce mă mai întreabă pe mine?”.

Jurnalistul trebuie să adopte un comportament de gazdă faţă de interlocutorul invitat la dialog, să fie civilizat şi amabil, asumându-şi rolul secundar şi lăsând prim-planul invitatului său.

Aflat în postura solicitantului de informaţii sau de opinii, ziaristul nu-şi poate permite să fie ostil, blazat sau indiferent şi nici nu poate să afişeze aere de superioritate. Pe de altă parte, nici complezent nu poate să fie sau nu trebuie să fie, fiindcă ziaristul are în spate dreptul opiniei publice de a fi informată, o instituţie de presă.

Discuţia trebuie să fie fairplay. Aşa-numitele întrebări capcană sunt doar trucuri ieftine, care prind doar în faţa unui interlocutor neavizat.

Trebuie citată cu acurateţe convorbirea sau ideea pe care interlocutorul o susţine. O declaraţie inexactă,care creează controverse, îl poate face pe interlocutor să-şi piardă încrederea în onestitatea noastră de jurnalişti şi să evite să ne mai răspundă invitaţiilor viitoare la interviu.

Jurnalistul trebuie să-i ofere interlocutorului posibilitatea de a transmite cu plăcere informaţia. Acesta nu trebuie să fie întrerupt la tot pasul. El trebuie lăsat să vorbească, ceea ce nu înseamnă însă că jurnalistul nu trebuie să controleze dialogul. În acelaşi timp, ziaristul trebuie să-şi elibereze interlocutorul de grija formei discursului său, asumându-şi în acest sens integral corectitudinea formală a redactării.

4. Editarea

S-a terminat discuţia, am ajuns în redacţie. Avem o banda pe reportofon (sau un text trimis prin e-mail), avem nişte însemnări în carneţel. Ce facem cu ele?  Păi simplu, ne apucăm să construim textul final. Iată cum facem asta:

– păstrăm din discuţie doar elementele importante (dar avem grijă să nu scoatem afirmaţiile din context);

– scurtăm frazele lungi;

– corectăm greşeli gramaticale (pentru a uşura lectura cititorului) / le păstrăm doar dacă vrem să trădăm cunoştinţele de limbă vorbitorului (şi asta în cazuri rare, când miza e mare, când interlocutorul este o personalitate, când acesta pozează în eminenţă cenuşie) ;

– dacă interviul este de dimensiuni mari, îl spargem în blocuri logice, adică folosim intertitluri (asta dacă întrebările şi răspunsurile permit acest lucru);

– alegem poze sugestive pentru a ilustra interviul.

Există întrebări proaste?

Probabil că mai corect ar fi să spunem că singura întrebare proastă e cea pe care nu o pui. Cu siguranţă există întrebări unele mai bune decât altele, însă ce garanţie putem avea că o întrebare proastă nu poate să aducă un răspuns surprinzător? Nu există întrebări proaste, există doar întrebări care au şanse mai mici să obţină un răspuns bun.

Vom enumera totuşi câteva tipuri de întrebări de evitat:

– David Randall (1998, p. 65) aminteşte că întrebările capcană nu au dat niciodată rezultate, deci nu sunt recomandate;

– Mai multe întrebări într-una singură;

– Întrebările foarte lungi, pentru că s-ar putea ca intervievatul să piardă firul;

– Întrebări la care ştiţi deja răspunsul (asta în cazul în care nu le folosiţi doar ca să testaţi buna-credinţă a surselor);

– Întrebări cu enunţuri complicate etc.

Intervievarea surselor incomode, evazive şi ostile

Acestea sunt reprezentate de oamenii timizi, care nu sunt obişnuiţi să dea interviuri, de cei care au ceva de ascuns, de cei care nu vor să vorbească. Aproape toate manualele de jurnalism enumeră sfaturi de abordare a acestor surse. Probabil că multe dintre ele funcţionează, multe nu. Cel mai important sfat e acela să fiţi insistenţi. Sunt câteva trucuri care vă pot ajuta atunci când sursele nu vor să vorbească: puneţi-i să-şi imagineze ce ar spune cititorii dacă vor vedea scris în ziarul de a doua zi „X nu a vrut să comenteze”; puteţi pretinde că ştiţi mai mult decât ştiţi cu adevărat; în ultimă instanţă merge si „mă dă afară dacă nu-mi acordaţi interviul”.

Câteva lucruri importante:

Nu fiţi agresiv decât dacă aţi epuizat toate celelalte căi.

Dacă nu sunteţi siguri că aţi înţeles corect, expuneţi cum vedeţi voi lucrurile. Dacă le vedeţi greşit, cu siguranţă intervievatul vă va corecta.

Aveţi grijă la cifre, date, nume şi la funcţii. Asiguraţi-vă că sunt corecte.

Dacă intervievatul lansează acuzaţii la adresa unei persoane sau instituţii nu ezitaţi să-l întrebaţi pe ce se bazează când afirmă acele lucruri. Veţi câştiga credibilitate.

Nu vă plătiţi sursele ca să vorbească.

Nu daţi niciodată textele intervievaţilor spre aprobare înainte de a fi publicate. Au avut ocazia să spună ce vor în momentul discuţiei, nu e cazul să se răzgândească.