Ne e frică să părem proşti – unul dintre marile păcate ale jurnalismului
Există un sfat clasic, pe care-l dau jurnaliştii cu experienţă. Ei consideră că este o greşeală să-ţi fie teamă să întrebi ceva ce nu ştii doar pentru că ai impresia că aşa te vei face de râs, că vei părea prost. Ca jurnalist, o să ai ocazia asta de multe ori :) Când nu ştii ceva, prima reacţie este să te simţi jenat de asta. Nu contest reacţia, e normală, însă cel mai grav lucru nu este să nu ştii, ci să îţi fie ruşine să afli.
Cinci paşi simpli în care te poţi face de râs cu adevărat:
1. Să presupunem că sunteţi doar tu şi sursa ta. La un moment dat, spune ceva de care tu habar nu ai. Dar îţi este ruşine să-i ceri explicaţii suplimentare, să recunoşti că nu ştii despre ce e vorba.
2. Te prefaci că ştii. Sursa ta crede că ştii despre ce vorbeşte, nu mai dă amănunte, nu mai explică.
3. Pleci de la întâlnire către redacţie. Între noi fie vorba, pleci ca viţelul.
4. Ajungi la poarta redacţiei. Te apuci să scrii. Constaţi că habar nu ai, dar nu ai nici timp să cauţi alte surse care să te lumineze. Publici articolul fără să înţelegi de fapt despre ce scrii. Îţi scapă o prostie în text. Una mare.
5. A doua zi, mii (zeci de mii sau sute de mii) de oameni vor râde de tine.
Ce învăţătură tragem de aici? Ţi-a fost ruşine de un om – de sursa ta – şi te-ai făcut de râs faţă de câteva mii de oameni. Nu era mai simplu să rişti să pari prost doar în faţa sursei tale, să recunoşti că nu ştii despre ce vorbeşte, să ceri ajutor? Reuşeai astfel ca miile de oameni care ţi-au citit textul să te considere impecabil :)
Învinge-ţi teama, întreabă! Este poate cel mai important lucru pe care trebuie să-l faci în fiecare zi din viaţa ta de jurnalist.
pe langa frica de a pare prost, a fi jurnalist si a nu pune intrebari ESTE PROSTIE.
Mda…cand nu esti informat aspura unui subiect, sau nu esti suficient de informat nu inseamna ca esti prost. Eu preferam sa cer cat mai multe detalii, chiar daca stiam multe asupra subiectului si aveam mereu surpiza sa descoper, sa aflu ceva nou la care nici nu m-as fi gandit. Acum nu stiu cati ani, eram redactor sef la un saptamanal intr-un orasel si angajatii mei erau incepatori. II trimiteam pe teren cu o lista de intrebari si cu raspunsurile la ele. Ce ma interesa pe mine era ceea ce aflau pe langa raspunsuri de pe lista. Preferam sa creada ca nu stiu si sa tina sa ma informeze cat mai in detaliu decat sa dau impresia ca stiu si sa nu pot afla mai nimic.
E un principiu pe care l-am aplicat mereu in viata. Niciodata nu mi-a fost rusine sa recunosc ca nu stiu cate ceva. Am invatat. Dar mi-ar fi fost de mii de ori rusine sa pretind ca stiu ceva si eu sa nu am habar.