Cum pui un titlu bun unui articol

Titlul de presă este poate cel mai consecvent cerşetor de inspiraţie. În fiecare zi, poate de mai multe ori pe zi, trebuie să alegi un titlu. E greu să fii întotdeauna inspirat. Şi mai nasol este că nu există vreo formulă magică pentru a alege un titlu bun, ci doar nişte repere.

Efortul de a pune un titlu ok merită făcut însă. El este cel care face cu ochiul cititorului grăbit de astăzi. Studiile arată că întâi scanăm informaţia: ne uităm după poze, titluri, intertitluri, explicaţii foto şi abia apoi decidem să continuăm lectura. E clar, degeaba avem un articol genial dacă îl omorâm cu un titlu prost.

Experienţa jurnaliştilor a conturat câteva idei, care să-i ajute atunci când au de ales un titlu. Le voi reda mai jos.

Ca să vorbim despre titlu, hai să vedem mai întâi ce înseamnă el.

Elementele titrării:

1. titlu, care poate avea un supratitlu sau/şi un subtitlu;

2. şapou;

3. intertitluri;

4. explicaţiile foto;

5. titlurile de rubrică.

1. Titlul

Cred că una dintre cele mai importante calităţi ale unui titlu este aceea de a informa, de a-ţi spune pe scurt despre ce este vorba. El trebuie să fie clar, să conţină mesajul esenţial şi totodată să fie incitativ, adică să te facă să citeşti textul. Şi, dincolo de toate astea, un titlu trebuie să fie sincer. Am spus pe scurt ce e cu titlul şi voi detalia mai jos.

Câteva lucruri de care ar fi bine să ţinem cont atunci când dăm un titlu:

Nu alegem niciodată titlul înainte să redactăm textul. Motivul este logic: titlul trebuie să promoveze textul. Or, dacă nu avem textul, ce să promovăm? Apoi există riscul să supralicităm textul, să-l forţăm să susţină titlul.

Evităm titlurile prea lungi sau prea scurte. Unii spun că e bine să nu depăşim 7 cuvinte. Ideea e că titlurile lungi sunt prea obositoare, greu de citit, iar cele prea scurte sunt, de cele mai multe ori, prea vagi.

Un titlu bun e un titlu clar. Adică un titlu pe care îl poţi înţelege uşor, pentru care nu trebuie să depui un efort special de decodare. E acel titlu pe care nu ai cum să-l interpretezi greşit.

Nu minţim sau nu trezim aşteptări false (Relaţia dintre titlu şi text). Un păcat pe care îl comit de multe ori tabloidele este acela că una anunţă în titlu şi alta spun în text. De regulă, titlurile sunt eliptice, de genul “Vedeta X, damă de companie”. Titlul e incitant. Mergi şi citeşti textul, unde afli că de fapt vedeta X e damă de companie într-un film. Mda… Aici se cam termină interesul de a citi mai departe, eşti dezamăgit că titlul te-a păcălit să-ţi pierzi secunde preţioase din timpul tău.

Încercăm să nu folosim în titlu cuvinte mai puţin cunoscute. Neologismele, cuvintele rare, cuvintele abstracte, noţiunile, au şanse mari să nu fie înţelese de către cititori. Din acest motiv, locul lor nu prea e în titlu.

Folosim cu zgârcenie titlurile interogative. A pune semnul întrebării la finalul titlului poate să îi trezească celui care citeşte o reacţie de genul: “De ce aş citi un text care mă întreabă pe mine cum stau lucrurile?”.

Reducem punctuaţia. Nu încărcăm titlul cu puncte de suspensie, prea multe virgule, semne de exclamare sau alte semne. Curăţăm, pe cât se poate, titlul de punctuaţie.

Tipologia titlurilor

Nu sunt un fan al tipologiilor. În cazul titlurilor, mi se pare absolut inutilă o încercare de clasificare. Voi reda însă mai jos două dintre tipologiile vehiculate.

Cea mai simplă împărţire a titlurilor o face Michel Voirol (1992, pp.31-34):

– informative – redau pe scurt mesajul esenţial;

– incitative – titlurile şocante;

Totuşi, un titlu bun ar trebui să aibă ambele calităţi: să informeze şi să capteze atenţia.

O altă tipologie este cea propusă de manualul de jurnalism (Mihai Coman, 2001, vol.1):

clasic (informativ); titluri bazate pe jocuri de cuvinte; titluri-citat; titluri care exploatează valorile stilistice ale unor semne de punctuaţie; titluri care parafrazează; titluri care utilizează rimele; titluri care folosesc jocuri de litere; titluri interogative sau exclamativ-imperative; titluri defective de predicat; titluri asociate cu supratitluri şi cu subtitluri; titluri evazive, care derutează cititorii; alte categorii.

Acum, sincer, cine reţine o tipologie ca aceasta de mai sus şi câţi sunt conştienţi că aplică, în practică, un anumit tip de titlu sau altul? Da, poate o reţinem pentru examen :) A doua zi sigur o uităm.

Supratitlul. Cum îi zice şi numele, supratitlul este pus înaintea titlului. De obicei, el vine ca o cheie de lectură a titlului. Personal, nu aş recomanda deloc această formulă. Supratitlul mi se pare că forţează lectura şi că este fără sens să pui un alt mesaj înaintea mesajului principal, redat de titlu. Prima oară privirea se concentrează pe titlu. Cred că e cam peste mână, e ca o lectură de la dreapta la stânga.

Subtitlul. Este ceva mai justificat decât supratitlul. Rolul său este acela de a completa titlul, de a-l explica, dacă putem spune aşa.

În orice combinaţie am folosi supratitlul-titlul-subtitlul, trebuie să avem grijă ca ele să aibă lungimi diferite, pentru a crea un confort şi un echilibru vizual.

2. Şapoul (chapeau)

Mulţi confundă şapoul cu lead-ul. În esenţă, ele au cam acelaşi rol, de a capta cititorul, însă sunt elemente diferite. Şapoul este un text de sine stătător, cu propriul înţeles. El funcţionează ca un promo al textului.

Are, de regulă, un paragraf, maxim două şi este marcat diferit. De obicei, textul este scris cu bold.

O practică greşită este aceea de a scrie cu bold primul paragraf al textului. În acest moment, am făcut o combinaţie dezastruoasă între şapou şi lead. Dacă sărim peste şapou şi începem lectura direct cu leadul, ne blocăm. Ne dăm seama că textul nu are sens dacă nu citim şi şapoul. Or tocmai ce am spus mai sus că şapoul este un text cu înţeles autonom, adică trebuie să putem citi textul şi fără să lecturăm şapoul.

3. Intertitlurile

Ce pot să spun despre ele este că sunt vitale. Observăm acest lucru pe Internet, unde scanăm repede după titluri şi intertitluri atunci când citim ceva. Acest tip de lectură devine din ce în ce mai prezent şi pe hârtie. Paragrafele nu mai sunt de ajuns în lectura noastră grăbită pentru a ne orienta. Avem nevoie de elemente care să spargă textul în blocuri logice pe care să le identificăm rapid. Acestea sunt intertitlurile.

Atunci când apelăm la ele trebuie să avem grijă totuşi să nu exagerăm. Prea multe vor crea haos şi vor intra intr-o competiţie între ele deloc avantajoasă.

4. Explicaţiile foto (legendele)

Da, şi ele fac parte tot din titrare. De multe ori, oamenii îşi aruncă privirea direct pe fotografie, înainte să citească titlul. După ce văd fotografia, ei caută să vadă despre ce e vorba (contextul), iar instinctul este să caute imediat lângă poză. De aceea rolul explicaţiei foto este crucial şi este perceput ca element al titrării.

Totodată, legendele au şi un rol de întărire a ilustraţiei. Unele poze nu pot fi înţelese fără să fie explicate sau explicaţia le adaugă valoare. În orice caz, trebuie să ţinem cont că legenda are un rol important în lectură.

5. Titlurile de rubrică

Ele ne ajută să identificăm uşor categoriile de conţinut. Unii autori bagă aici şi titlurile de pagini (Actualitate, Financiar, Politic…). Un titlu de rubrică generic este cel al editorialului. La fel, în cadrul unei emisiuni TV, un titlu de rubrică ne ajută să separăm conţinutul (de exemplu: Ştiri Sportive, Vremea…). Nu voi insista pe această temă, deoarece nu este o problemă de care ne lovim curent (titlurile de rubrică se schimbă rar).

În esenţă, le putem privi ca pe nişte “intertitluri” ale produsului (ziar, revistă, site, post de radio, post TV), având ca “titlu” numele produsului .

Titrarea depinde foarte mult de inspiraţie, însă depinde şi de tipul şi de stilul publicaţiei. Un tabloid are regulile sale de titrare, bazate pe senzaţional, pe incitare. Un cotidian serios pune accent pe titluri invormativ-incitative.

Totodată şi formula privind numărul elementelor de titrare depinde tot de stilul publicaţiei. Unele aleg să folosească combinaţii de tip supratitlu – titlu – subtitlu – şapou – intertitluri – explicaţii foto, altele merg pe o schemă redusă. Eu cred că sunt de evitat din combinaţie: supratitlul şi combinaţia subtitlu – şapou (cred că este de ajuns să folosim doar unul dintre ele).

Prea multe elemente de titrare distrag totuşi atenţia. Aşa că depinde de noi cât de aerisit va fi textul şi cât de mult îl vor ajuta elementele de titrare.