Cu sinceritate, despre libertatea de exprimare şi limitele ei

Despre ce înseamnă libertatea de exprimare avem cu toţii o vagă idee. În termenii cei mai simpli, a te exprima liber înseamnă a te exprima “fără cenzură”. Iar prin asta unii jurnalişti înţeleg că pot să scrie sau să spună orice, sub pretextul acestui principiu.

Vă propun să aruncăm o privire mai în profunzime şi cu mai multă sinceritate asupra acestui principiu atunci când îl aplicăm în cazul jurnaliştilor. Ca să simplificăm lucrurile, trebuie să facem de la început distincţia între libertatea de exprimare la cârciumă şi libertatea de exprimare în media (oricare ar fi ea).

Libertatea de exprimare în media contrazice un pic definiţia dată în primul paragraf (când am spus “fără cenzură”). Exprimarea jurnaliştilor trece prin filtrul autocenzurii. Şi nu săriţi să blamaţi. Nu am spus-o în sens negativ.

Jurnalistul este un reprezentant al interesului public, al responsabilităţii sociale, deci trebuie să-şi privească libertatea de exprimare în acest sens. Un profesionist media înţelege că libertatea sa de exprimare trebuie trecută prin filtrul responsabilităţii. Iar această responsabilitate o putem numi şi autocenzură.

Deontologia şi politica editorială a instituţiei media reprezintă un gard pe care jurnaliştii nu trebuie să-l sară. Altfel, nu mai sunt profesionişti. Iar aceste două limite ar putea fi interpretate de către cei rău-voitori drept un act de cenzură.

Să ne gândim că avem un subiect iar şeful îl refuză pe motiv că nu este conform cu politica editorială a instituţiei. Ce facem atunci? Începem să ne văităm că ne-a încălcat libertatea de exprimare? Probabil că a facut-o (intenţionat sa nu). Sau probabil că noi am fost suficient de cretini încât să aducem un subiect care în sine e bun, dar care nu corespunde politicii editoriale. Un exemplu scurt: venim cu un subiect despre o vedetă care îşi înşală soţul; avem exclusivitate; dar… ziarul pentru care scriem e o publicaţie financiară… nu un tabloid. Am dat un exemplu grosier.

Ce vreau să spun este că, dacă am acceptat să ne facem jurnalişti, trebuie să înţelegem că există nişte limite peste care nu putem trece. La cârciumă nu există nici deontologie şi nici politică editorială.

Pe lângă limitele profesionale, mai sunt limitele legale. De exemplu, nu poţi să spui despre cineva că e hoţ, curvă, beţiv… fără să ai dovezi. Unii mai şmecheri vor folosi verbe de distanţare sau semnul întrebării: “Credeţi că ministrul X e hoţ?”. Legal, nu ştiu ce succes ar avea ministrul dacă s-ar război cu jurnalistul care a spus asta. Însă e clar că jurnaliştii care recurg la asemenea trucuri nu prea au trecut pe la cursul de deontologie.

Dincolo de asta, ţine de fiecare jurnalist în parte modul cum îşi gestionează libertatea de exprimare.

Ar mai fi un lucru pe care îl înveţi în primele cursuri de drept: “libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi”.

Libertatea de exprimare este garantată prin Constituţia României revizuită în 2003

ARTICOLUL 30
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.